Relaţiile plantelor lemnoase ornamentale cu factorii climatici



Căldura. Dintre factorii climatici, căldura şi umiditatea au un rol determinant în viaţa arborilor şi arbuştilor ornamentali, condiţionând posibilitatea de cultură în diverse zone climatice.
Cerinţele faţă de căldură ale speciilor lemnoase ornamentale se exprimă prin adaptarea la un
anumit regim de căldură atât în perioada de vegetaţie cât şi în timpul repaosului vegetativ.
De asemenea, temperaturile minime, durata şi dispoziţia acestora în timpul anului constituie un factor limitativ pentru cultura anumitor specii în diferite zone ale ţării. Temperaturile foarte scăzute din timpul iernii afectează speciile mai sensibile, reducându-le vitalitatea prin degerarea ramurilor slab lemnificate, apariţia de plăgi pe scoarţă, deshidratarea până la efecte extreme, toate acestea ducând la moartea plantelor.
Rezistenţa speciilor lemnoase la temperaturi scăzute în timpul iernii este, în general, corelată cu o intrare mai timpurie în vegetaţie (de exemplu la alun, mesteacăn, pin ş.a.).
Efecte distructive au şi îngheţurile timpurii de toamnă, care provoacă degerarea lăstarilor insuficient lemnificaţi, în special la speciile care au nevoie de veri lungi şi călduroase pentru a-şi putea termina perioada de vegetaţie (de exemplu la Paulownia, Amorpha, Maclura ş.a.).  
Căldurile excesive ale verii devin nefavorabile numai în condiţiile unei secete prelungite, prin intensificarea proceselor de evapo-transpiraţie.
Adaptarea speciilor la un anumit nivel de căldură se manifestă prin cerinţele faţă de durata şi nivelul temperaturilor pozitive.
Astfel, molidul necesită cel puţin 130 de zile cu temperaturi medii de peste 10 ºC iar stejarul pufos peste 180 de zile cu temperaturi de peste 10 ºC.
După pretenţiile faţă de căldură, speciile lemnoase ornamentale se grupează astfel:
1.Specii termofile (cu exigenţe mari faţă de căldură), cum ar fi : criptomeria, castanul bun, arborele Iudei, scumpia, salcia japoneză, ilexul, magnoliile, paulovnia ş.a.
2.Specii subtermofile (cu exigenţe faţă de căldură dar care se pot adapta şi la temparaturi mai scăzute), cum ar fi : tuia gigantică, cenuşarul, amorfa, catalpa, alunul turcesc, glădiţa, hibiscusul, arborele lalea, plopul negru, salcâmul, salcâmul japonez, cătina roşie, glicina ş.a.
3.Specii mezoterme (cu exigenţe medii faţă de căldură) şi anume: bradul argintiu, ienupărul de Virginia, duglasul, pinul strob, tisa, castanul porcesc, frasinul, caprifoiul tătărăsc, platanul, teiul cu frunza mică .
4.Specii oligoterme (cu exigenţe reduse faţă de căldură) cum ar fi : ienupărul comun, molidul, ienupărul comun, aninul, plopul tremurător, scoruşul, socul, gorunul, fagul,carpenul ş.a.
5.Specii euriterme (neexigente faţă de căldură, suportând chiar şi variaţiile termice), şi anume : pinul de pădure, tuia occidentală, mesteacănul, cătina albă, dârmozul ş.a.
Lumina. Radiaţia  luminoasă a Soarelui are importanţă capitală pentru vegetaţie datorită rolului ei în asimilaţia clorofiliană. Toate speciile sunt exigente faţă de o anumită cantitate şi calitate a radiaţiei luminoase. Unele specii se dezvoltă bine numai în plină lumină, altele, din contră, nu suportă lumina directă, necesitând lumină difuză. Multe specii se pot dezvolta bine atât în plină lumină cât şi în condiţii de semiumbră manifestând deci o amplitudine ecologică mare faţă de lumină.
Se consideră că există următoarele tipuri de specii, în funcţie de comportamentul faţă de lumină :
1.Specii heliofile (exigente faţă de lumină), cum sunt : arborele ginkgo, laricele, tuia, arţarul american, mesteacănul, catalpa, scumpia, sălcioara, glădiţa, hibiscusul, cătina albă, arborele lalea, platanul, salcâmul japonez, cătina roşie ş.a.
2.Specii iubitoare se semiumbră, cum ar fi : arţarii, teiul cu frunza mică, ilexul, dracila ş.a.
3.Specii care suportă bine umbra, semiumbra dar şi însorirea (adică au plasticitate ecologică mare) şi anume: bradul, molidul caucazian, tisa, buxusul, fagul, iedera mahonia ş.a.
Deci, încadrarea speciiilor lemnoase ornamentale în una din grupe sau alta nu este foarte strictă, speciile de umbră putând creşte şi în condiţii de semiumbră şi uneori chiar în plin soare (de ex.: tisa), iar unele specii în staţiuni joase preferă semiumbra iar în staţiuni înalte (altitudine mare) devin specii iubitoare de lumină (de ex.: molizii).
   Apa. Activitatea biologică a tuturor organismelor vegetale este condiţionată de prezenţa apei. Componentă  indispensabilă a materiei vii, apa constituie şi principalul mijloc de vehiculare a substanţei nutritive, asigurând desfăşurarea metabolismului, fotosintezei şi transpiraţiei plantelor.
Precipitaţiile reprezintă sursa principală de apă a plantelor, la care se adaugă şi apa din pânza freatică. Cantitatea anuală de precipitaţii diferă de la o regiune la alta, influenţând astfel distribuţia zonală a speciilor lemnoase. Umiditatea atmosferică intervine în procesul de transpiraţie, jucând un rol important în viaţa plantelor, alături de temperatura atmosferică.
Exigenţele şi adaptările speciilor lemnoase ornamentale la regimul de umiditate sunt variate, motiv pentru care se pot clasifica astfel:
1.      Specii hidrofile (exigente faţă de apă) cum ar fi: chiparosul de baltă, aninul negru, frasinul pufos, sălciile, plopul alb, stejarul de baltă ş.a.
2.      Specii mezofile (cu exigenţe medii faţă de apă), de exemplu: bradul, laricele, molidul, duglasul, tisa, castanul porcesc, arborele lalea, pinul negru, ilexul ş.a.
3.      Specii submezofile (cu exigenţe modeste faţă de apă) şi anume: bradul argintiu, ienupărul comun, molidul argintiu, paltinul de munte, paltinul de câmp, carpenul, mojdreanul, salcâmul japonez  ş.a.
4.      Specii xerofile (cu exigenţe foarte reduse faţă de apă sau care tolerează solurile uscate): pinul de  pădure, jugastrul, cenuşarul, caragana ş.a.
5.      Specii eurifile (neexigente sau cu o amplitudine ecologică relativ mare faţă de apă), cum sunt : mesteacănul, catalpa, salbele, oţetarul, socul,ulmul de câmp ş.a.
În climatul ţării noastre predomină speciile mezofile, care au capacitatea de a-şi regla în anumite limite consumul de apă.
Vântul. Intervine activ în procesele biologice prin intensificarea transpiraţiei, modificând concomitent starea termică a plantelor. Pe lângă efectele favorabile (transportul de mase de aer umed, zvântarea apei în exces, răcorirea sau încălzirea atmosferei etc.) vântul poate avea şi influenţe negative:
·Vara, pe fond de secetă şi căldură excesivă accentuează puternic deficitul de apă al plantelor;
·Iarna vântul rece amplifică efectul gerului şi poate cauza “seceta fiziologică” (foarte periculoasă în cazul răşinoaselor);
·În anumite cazuri (vânturi puternice) vântul poate afecta distructiv ramurile arborilor şi chiar trunchiurile (cum este căderea arborilor de molid).
Pot fi afectate de vânt următoarele specii: salcâmul roşu, salcâmul comun, arţarul american, plopul, mesteacănul, teiul, frasinul, molidul ş.a. Cunoaşterea direcţiei şi tăriei vânturilor dominante este importantă pentru alcătuirea şi dispunerea masivelor şi perdelelor de arbori şi arbuşti în spaţiile verzi, ca şi pentru protejarea culturilor din pepinieră prin amplasarea de perdele de protecţie.

 
 
 
Amfibi Web Search & Directory StatsCrop
eXTReMe Tracker
Votati-ne in directorul ClickLink NONI Anunturi Gratuite Jocuri Barbie Hobby Bloguri, Bloggeri si Cititori

visitor counter Director Web Gratuit